Mediul este o problema!Adica copiii autisti romani si parintii acestor micuti au ghinionul ca traiesc in Romania, unde chiar daca se intalnesc oameni cu suflet care sa ii ajute, numarul acestora este infinit mai mic decat al celor care le pun piedici si ma refer aici si la autoritati, si la specialisti, si la mentalitatea comunista….a majoritatii.
Ce sanse reale au acesti micuti….este inca o enigma!
Recomand parintilor articolul :”Simptomele autismului”
Scris de Anca Neagu pe decembrie 9, 2007
vezi http://autismul.wordpress.com/
Astfel incat de la primele semne sa ia atitudine si chiar daca doctorii nu ii dau diagnostic sa inceapa terapia care nu poate sa faca rau copilului chiar daca nu ar fi autist.
De la nastere la 6 luni:
>este prea linistit;
>nu se intinde sa fie luat in brate;
>nu vocalizeaza;
>poate fi iritabil;
>lipsa zambetului atunci cand ceilalti incerca sa se joace cu el;
>lipsa contactului vizual;
>dezvoltarea motorie pare normala.
De la 6 luni la 12 luni:
>relativa indiferenta fata de parinti;
>este rigid atunci cand este luat in brate;
>nu incepe sa foloseasca cuvinte;
>nu pare interesat de jucarii;
>nu il intereseza jocurile sociale simple;
>poate fi fascinat de propriile maini;
>se poate sa nu accepte mancare solida;
>dezvoltarea motorie este inegala.
De la 2 ani la 3 ani:
>interesul pentru relatiile personale este limitat;
>se foloseste de ceilalti ca simple unelte pentru a obtine ce isi doreste;
>lipsa contactului vizual, sau contact vizual limitat;
>poate mirosi sau linge obiectele;
>relativa indiferenta fata de parinti;
>prezenta stereotipiilor corporale sau legate de anumite obiecte;
De la 4 ani la 5 ani:
>daca limbajul se dezvolta apare ecoalia;
>intonatia vocii este ciudata ( poate folosii tonuri inalte si subtiri sau prea joase si monotone);
>se supara daca i se schimba rutina zilnica;
>contactul vizual este inca limitat, pot fi usoare imbunatatiri;
>streotipiile se mentin;
>autoagresivitate;
>autostimulare;
>afectiune limitata;
Ce este autismul?
Autismul este un sindrom comportamental definit de un curs caracteristic şi de apariţia simultană a unor purtări particulare în trei mari domenii. In acest moment, cea mai utilizată definiţie a autismului este cea publicată în 1944 de către Asociaţia Psihiatrică Americană în Manualul de diagnostice şi statistice al bolilor mintale (Diagnostic and Statistic Manual of Mental Disorder)- DSM-IV. Pentru a se stabili un diagnostic de autism, această definiţie presupune ca individul să manifeste:
(1) o scădere în interacţiunea sociala
(2) o scădere în comunicare
(3) un comportament, interese şi activităţi restrictive, repetitive şi stereotipe
(4) simptomele apărute înaintea vârstei de 3 ani.
De multe ori anormalităţile comportamentale sunt observabile de la cele mai fragede vârste. Totuşi, într-un mic număr de cazuri există o perioadă de dezvoltare normală urmată de o regresie şi de manifestarea simptomelor autiste. In general, simptomele se schimbă odată cu dezvoltarea şi se pot îmbunătăţi considerabil. Un mic segment de indivizi manifestă o înrăutăţire în timp a comportamentului ritualistic-repetitiv.
În definiţia autismului mai există un număr de alte trăsături care descriu boala. Aproximativ 75% din indivizii cu autism au abilităţi intelectuale în zona retardării mintale ( de exemplu un I.Q mai mic de 70 ). Prezenţa unei retardări mentale severe ( de exemplu un I.Q. mai mic de 35) deseori îngreunează diagnosticarea autismului datorită numărului limitat de activităţi/comportamente şi abilităţi care sunt necesare în observarea bolii.
Pe lână dificultăţile în interpretarea rezultatelor testului de I.Q, se adaugă şi faptul că indivizii autişti demonstrează frecvent un model de abilităţi împrăştiate pe parcursul unor teste standradizate ( de exemplu: o discrepanţă între I.Q-ul verbal şi cel nonverbal) sau un limbaj limitat ori chiar lipsa lui definitvă. Deşi un număr de studii au demonstrat punctele tari ( de ex: decodarea) şi slăbiciunile caracterisitice ( înţelegere, gândire abstractă ) totuşi nu există nici un tipar care să poată fi observat la toţi indivizii autişti şi nici deficite neuropsihologice.
Pe lângă retardarea mintală, autismul apare în conjunctură cu alte dificultăţi în comportament cum ar fi hiperactivitate şi agresivitate către propria persoana sau către cei din jur la un nivel atât de ridicat încât necesită intervenţi adiţionale celor menite să lupte cu boala propriu-zisa.
Ce nu este autismul?
De la prima descriere a autismului făcută de Kanner, au fost observate alte boli care sunt similare cu autismul dar diferă în prezentare. Impreună cu autismul, aceste boli ( sindromul Rett, sindromul Asperger, dezvoltare pervaziva, “childhood disintegrative disorder” etc) sunt categorizate sub numele de boli pervazive de dezvoltare ( PDD – pervasive developmental disorders).
Dintre acestea, probabil cel mai cunoscut sindrom este Asperger. Această boală este uneori greu de deosebit faţă de autism la indivizii care au un nivel normal de inteligenţă, validitatea acestor diferenţe este dezbătută în prezent de către cercetători si doctori. Definiţia dată de DSM-IV specifică faptul că in cazul sindromului Asperger, pe lângă inteligenţa normală, impedimente în interacţiunile sociale, comportament stereotip şi repetitiv , indivizii ar trebui sa nu aibă nici o întârziere în dezvoltarea limbajului ( de exemplu copiii spun cuvinte până la 2 ani şi fraze până la 3 ani ). Se pune diagnosticul unei boli pervazive de dezvoltare în cazul în care individul are deficite în toate domeniile tipice pentru indivizii autişti.
Ultimele două boli care fac parte din categoria PDD, “childhood disintegrative disorder” si sindromul Rett sunt mult mai puţin întâlnite decât celălalte trei boli din această categorie.
“Childhood disintegrative disorder” este diagnosticat la copii de 2 sau mai mulţi ani de dezvoltare aparent normală şi care au o regresie marcantă şi ulterior manifestă comportamentul asociat autismului. În cazul copiiilor cu această boală este foarte important să se excludă orice altă boală care poate fi identificată ( de exemplu “metachromatic leucodystrophy”) şi care ar putea fi cauza simpotmelor manifestate.
Diagnosticarea sindromului Rett se face când la copiii de 5 luni cu o dezvoltare normală apar mişcări stereotipe ale mâinilor, o slabă coordonare, limbaj îngreunat şi încetarea creşterii capului. În cazul autiştilor se manifestă o continuă dezvoltare a îndemânărilor si diminuarea în timp a unor caracteristic anormale dar la indivizii diagnosticaţi cu “childhood disintegrative disorder” şi sindromul Rett ele se înrăutăţesc în timp.
Copiii autişti sunt copii cu nevoi speciale, ale căror deprinderi, cunoştinţe şi capacităţi trebuie valorificate, pentru a obţine un grad maxim de funcţionalitate. La fiecare nivel: senzorial, motor, verbal.
Autismul este privit ca o retragere, o repliere în lumea interioară a subiectului prin refuzul contactului cu lumea sa exterioară. Sunt mari probleme de inserţie socială şi educaţională cu care se confruntă copiii autişti, dezvoltarea neuropsihică a copilului şi a modelelor prin care aceasta comunica, si nu în ultimul rând rezonanţa puternic negativă asupra vieţii şi dinamicii interioare a familiei autistului.
Educatorii şi învăţătorii trebuie să aibă o experienţă adecvată. în tratarea acestor copii care nu comunica verbal sau nonverbal şi să colaboreze permanent cu medicul şi părinţii. E vitală pentru o dezvoltare rezonabilă a unui copil autist plasarea sa precoce într-un program educaţional intens şi foarte bine structurat. Cel mai grav lucru pentru un copil intre 2 si 5 ani este să fie “lăsat în pace”.
Teorii asupra sindromului autist
În abordarea sindromului autist, dificultăţile cele mai evidente se manifesta în sfera factorilor ce pot fi implicaţi şi a elaborării unor explicaţii plauzibile cu privire la mecanismele autismului.
Principalele teorii care stau la baza explicării autismului sunt:
· Teoriile organogenetice
· Teoriile psihogene
· Teoriile comportamentale
a) Teoriile organogenetice
Conform acestor teorii autismul este rezultatul unei disfuncţii organice de natură biochimică sau de dezvoltare sau de dezvoltare insuficientă a creierului. Teoria capătă tot mai mulţi adepţi şi este bazată pe dificultăţile perceptuale de atenţie şi de învăţare prezentate de autişti.
Totuşi, această teorie este încă nesigură şi, chiar dacă se dovedeşte a fi adevărată, lasă deschisă întrebarea dacă implicarea organică este de origine genetică sau traumatică. Cercetarea nu a exclus încă cauza genetică a autismului. Ceea ce a fost eliminat este posibilitatea transmiterii legate de sex sau a unui caracter genetic diminuat. Dacă va fi găsită o cauză genetică, aceasta va avea un caracter recesiv, de retragere, nelegată de sex.
În condiţiile în care organicitatea cerebrală este un factor major în autism, este posibil ca ea să fie cauzată de unele traume fizice sau de alţi factori fizici din mediu, care au fost prezenţi la naştere sau la scurt timp după naştere. De exemplu, s-a constatat că un procent semnificativ de mare al părinţilor de copii autişti au venit în contact, în mod regulat, cu substanţe chimice care pot altera mediul fizic prenatal sau postnatal timpuriu al copilului. De asemenea, mulţi copii ale căror mame au contactat rubeolă în timpul sarcinii, au fost diagnosticaţi greşit ca autişti; reversul este la fel de adevărat.
În concluzie, toate explicaţiile prezente ale autismului sunt pur teoretice şi nesigure. Trebuiesc culese mult mai multe date, verificate de practică, înainte ca cineva să se poată pronunţa definitiv asupra cauzei acestei boli severe. Toate teoriile menţionate mai sus sunt împărtăşite, în mai mică sau mai mare măsură, de diverşi specialişti.
Manifestările bolii, elaborarea şi utilizarea metodelor care să înlăture unele dintre dificultăţile caracteristice sunt, în prezent, de mai mare importanţă pentru specialişti decât teoriile asupra cauzelor.
b) Teoriile psihogene au fost formulate in anii 50, într-o perioadă în care nu exista nici un mijloc de cercetare a sistemului nervos central.
Conform teoriilor psihogene, autismul este expresia unei retrageri a subiectului faţă de tot ceea ce a fost perceput rece, ostil şi pedepsitor în mediul înconjurător.
Ipoteza psihogenetică a fost formulată în trei moduri:
· autismul s-ar dezvolta doar pe baze psihogene;
· există două tipuri de autism : unul asociat unei patologii organice şi celălalt determinat de factori psihogeni;
· autismul ar fi rezultatul unui accident organic înnăscut combinat cu un stres psihogen.
Conform acestei teorii, părinţii copiilor cu autism ar fi marcaţi de anumite trăsături de
personalitate; astfel mama este văzută ca fiind rece din punct de vedere emoţional, distantă faţă de copil , interacţionând cu aceste doar pentru satisfacerea nevoilor fizice ale copilului; tatăl de asemenea este distant, închis în sine, intolerant faţă de copil.
Mult mai recent, pe măsură ce tot mai multe cazuri au fost identificate, chiar observarea acestor cazuri pare să contrazică această interpretare timpurie. In prezent, acceptarea explicaţiei psihogene este în declin în comunitatea specialiştilor.
Deseori întâlnim părinţi de copii autişti care sunt afectuoşi, calzi în relaţiile lor cu alţii. Mai mult chiar, întâlnim copii autişti care, şi ei, manifestă interacţiuni afectuoase cu alţii. Este mult mai realist să se considere că problemele pe care le manifestă copiii autişti, în relaţionarea cu alţi oameni, prin prisma contextului de dificultăţi tipice lor (percepţie şi învăţare), mai degrabă, decât prin prisma teoriei psihogene.
c) Teoriile comportamentale.
Adepţii acestor teorii consideră că originea problemelor copilului autist este externă fiinţei lui . Aceştia nu acceptă la baza manifestării autismului o tulburare emoţională internă sau un conflict.
Teoriile comportamentale susţin că autismul nu este nimic altceva decât un şir de comportamente învăţate, formate printr-o serie de recompensări întâmplătoare şi menţinute prin contextul de recompensare şi pedepse care acţionează în mediul prezent.
În aceste condiţii, autismul este un repertoriu special şi atipic de excese comportamentale (crize de furie, autostimulări etc), pe care copilul le-a învăţat prin interacţiunea cu mediul său.
Acest punct de vedere reprezintă o viziune mai largă decât teoria psihogenă, deoarece nu reduce totul la interacţiunea părinte – copil, ci, din contră, implică mai mult consecinţele pe care mediul le furnizează copilului în dezvoltare.
Teoria comportamentală s-a dovedit a fi inadecvată pentru a explica în totalitate problema autismului. Este greu de imaginat un astfel de mediu care să producă un rezultat atât de dezastruos. Cu siguranţă nu există nici o dovadă evidentă a unui mediu atât de sever în istoricul celor mai multe cazuri de autism.
Teoria comportamentală presupune că iniţial, copiii autişti au repertoriul comportamental al copiilor „normali”, şi că numai după un şir de consecinţe ale mediului, asupra comportamentelor bune, apare repertoriul autist. Totuşi, ţinând seama de interacţiunile părinte -copil, şi ştiind cât de devreme poate apărea comportamentul autist, un punct de vedere mult mai rezonabil pare a fi, în prezent, acela că stimulatorii şi consecinţele oferite copilului autist de mediul său nu diferă, în mod tipic, de cele ale copilului normal, în timp ce răspunsurile la aceiaşi stimuli şi învăţarea din aceleaşi consecinţe sunt sigur diferite.
În prezent sunt puţini teoreticieni comportamentalişti care mai susţin că autismul poate fi redus la factorii de mediu. În general, teoreticienii susţin că un copil autist trebuie să aibă o deficienţă înnăscută, care-i face incapabil să înveţe în mod „normal” din mediu.
Din cele de mai sus rezultă că, în producerea autismului pot concura mai mulţi factori ce se subsumează oricărora dintre cele trei direcţii : teorii organogenetice, teorii psihogene şi teorii comportamentale, iar pe de altă parte, şi atunci când intervine un singur factor nociv de o anumită complexitate antrenează un tablou larg de anomalii în plan structural sau psihologic.
Incapacitatea precizării cu exactitate, în toate cazurile, a factorilor etiologici creează supoziţia implicării şi a unor cauze ce sunt tipice şi pentru alte categori de handicap. Printre acestea sunt boli infecto-contagioase, traumatismele din timpul sarcinii şi ale naşterii , cauze ereditare, anomalii ale creierului, care sunt apreciate că se găsesc la 1/3 dintre autişti. Ca urmare şi a acestor cauze se presupune că tot la 1/3 din numărul autiştilor prezintă şi alte suferinţe, cum ar fi : meningita, encefalita, hidrocefalia, epilepsia, iar prezenţa unor astfel de handicapuri asociate, complică şi mai mult elucidarea specificului autismului.
Pentru a se evita aceste dificultăţi şi pentru o explicaţie cât mai plauzibilă este necesar să se ia în consideraţie orice factor etiologic posibil şi orice teorie care poate, chiar şi parţial, contribui la explicarea autismului şi a tulburărilor ce i se asociază.
Bibliografie :
1 Monica Delicia Avramescu, Defectologei şi logopedie, Ed. Fundaţiei România de Mâne, Bucureşti, 2002, pg. 256
2 Monica Delicia Avramescu. Defectologie si logopedie, Ed. Fundaţiei România de Mâne, Bucureşti 2002, pg. 254
3 Cristina, Muresan, Autismul infantil, Structuri psihopatologice si terapie complexa. Editura Universitătii Babes-Bolay- Presa Universitară Clujeana, Cluj-Napoca, 2004.. pg. 17
